Obsesia copyright-ului

0
5
Obsesia copyright-ului

Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre copyright, un cuvânt destul de necunoscut înainte de 1989, cel puţin pentru oamenii simpli.
Mai pe înţelesul nostru al românilor, este vorba de drepturile de autor.
Un recent articol al lui Marius Cruceru, Don Carson despre furtul predicilor, reaprinde polemica despre aplicabilitatea copyrightului în sfera materialelor creştine.
Ca deobicei sunt păreri contra şi pro.

Un avocat al unui tratament special în domeniul legat de Cuvânt este Daniel Branzai. În câteva comentarii la articolul lui Marius Cruceru, mai sus menţionat, el aduce în discuţie câteva idei ce merită privite mai atent.

Oare de ce nu a „recunoscut“ Marcu, evanghelistul, că ceea ce spune el este de la … Petru? Oare de ce o numim până astăzi Evanghelia lui Marcu când orice școală de teologie o prezintă ca pe vorbele lui Petru traduse de atâtea ori de Marcu din colo de perimetrul vorbitorilor de „evreiește“până ce acesta le-a putut chiar așterne pe hârtie?

Și încă ceva, cum se explică pasajele citate aproape verbatum din 2 Petru 2:10-17 si Iuda 8-12 ? Cine de la cine a „plagiat“? Sau au „plagiat amandoi pe un altul ?
Ne naștem toți ignoranți. Ceea ce știm este rezultatul interacțiunii noastre cu părinții, prietenii, educatorii, cărțile, predicile și filmele cu care ne-am întâlnit pe parcurs. Este bine că autorul face deosebire între o împrumutare și alta.

Este greu să pui „copyright“ pe adevăr! Cine are dreptul de original asupra tablei înmulțirii? Dar asupra teoremelor? Cei care le-au „descoperit“ și-au pus numele pe ele … Însă înainte de a fi descoperite oare ele nu existau? Cine le-a pus acolo ca să fie descoperite? Ale cui sunt de fapt? Adevărurile pe care le „descoperim“ și predicăm noi ale cui sunt de fapt? De ce lauzi „ca și cum nu le-ai fi primit“ ?
Scriu deobicei pe cărțile mele „No copyright, just spread the light!“
În domeniul răspândirii adevărului, nu opri decât doar ce este „al tău“ și „de la tine“. Oricum, oamenii n-au mare trebuință de ele. Oamenii au nevoie de „adevărul care vine de la Domnul“.

Unul din regretele mele cele mai mari este că n-am „percutat“ din mândrie la o ofertă a fratelui Richard Wurmbrand. Mi-am zis atunci că încearcă să mă facă un „sclav negru“ care să lucreze pentru el.
Era bătrân și neputincios când mi-a zis: „Am mii și mii de fișe scrise pe bucăți de hărtie. Eu, ori de câte ori ascult pe cineva scot creionul și hârtia. La unii le pun repede înapoi în buzunar … Dar alteori am notat lucruri cu totul remarcabile. Am extras astfel de lucruri și din mulțimea de cărți pe care le-am citit. Mi-ar trebui cineva care să facă ordine în aceste sertare și să le așeze pe subiecte.“
Nenorocitul de mine! N-am priceput atunci că fusese o ofertă delicată de dragoste din parte cuiva care mă iubea foarte mult și nu voia să jignească un tinerel pe care-l cântârise și-l găsise puțin orgolios …
Am coșmaruri și acum în care văd sertarele doldora de bilețele și bucăți de hârtie … Atât de aproape și totuși … inaccesibile.

Și încă ceva. V-ați gândit că până și cel mai înțelept dintre oameni, Solomon, a cules, colectat, adaptat, adâncit și publicat creațiile altora? – Eclesiastul 12:9
La urma urmei: „Cuvintele înțelepților sunt ca niște bolduri; și, strânse la un loc, sunt ca niște cuie bătute, date de un singur stăpân“ (Evl. 12:11).
Asta nu este o pledoarie pentru lene, ci pentru hărnicie!

Un ardent susţinător al aplicabilităţii generale este Alin Cristea. Este cunoscută poziţia dumnealui în acest sens şi luările sale de poziţie.
În articolul său, „Ereziile” lui Daniel Brânzei, el aduce în discuţie două criterii:
– criteriul juridic
– criteriul etic
Vă invit să citiţi întreg articolul.

Argumentele celor doi nu au nevoie de comentariile mele.
Eu aş vrea să aduc în atenţie o anumită stare de lucruri.
În speţa de faţă sunt două aspecte:
– atitudinea celui ce foloseşte materialele religioase
– atitudinea celui ce produce materiale religioase

Nu mi se pare deloc greu să citez sursa unui material. Şi eu o fac. Folosirea unui material fără indicarea sursei sale, mai ales când nu sunt implicaţii financiare, are de a face mai mult cu mândria decât cu furtul: vrei să creezi o impresie foarte bună, mai bună decât realitatea.
Însă mi se pare bolnăvicioasă obsesia celor ce produc materiale religioase de a fi citaţi şi „pentru virgulele pe care le pun în materialele lor”.
Iritarea unui predicator sau scriitor creştin, când cineva nu îl citează, nu lasă impresia de înaltă smerenie, ca opus al mândriei.
Poate că de aici ar trebui începută discuţia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.