Primele scrieri nu erau accesibile oricui: nu le putea scrie oricine (şi nu le putea citi oricine).
Scrisul era o îndeletnicire pentru cei înţelepţi, dar în acelaşi timp presupunea şi un efort considerabil, atât fizic cât şi financiar. Nu oricine putea să aibă la dispoziţie tăbliţe, papirus sau hârtie.
Iar dacă avea acces la aşa ceva, nu îi erau încredinţate pentru mâzgăleli sau măscări.
Progresul economic a făcut ca tehnologia de scriere, suportul pentru aceasta, precum şi ştiinţa scrisului, să nu mai fie apanajul unui număr mic de oameni.
Asta a fost bine pentru mulţi, însă a creat condiţii şi pentru proliferarea mizeriei.
Democratizarea presupune drepturi egale, însă nu garantează răspunsuri egale la acestea.
Se spunea că hârtia suportă orice. Probabil că aşa este, pentru că nu poate protesta.
Cu toate acestea Internetul a creat ceea ce, nici în cele mai frumoase visuri, dar şi coşmaruri, nu şi-ar fi putut imagina înaintaşii noştri.
Visuri, pentru că, cine este interesat, are la dispoziţie o sursă uriaşă de informare.
Coşmaruri, pentru că, atât gunoi cât poate fi găsit în spaţiul virtual, era de neimaginat cu 25 de ani în urmă.
Trăim o perioadă a unei accelerate democratizări a acestui spaţiu:
– nu mai e nevoie să ai cunoştinţe de specialitate pentru a putea avea un site sau blog
– poţi crea o bibliotecă multimedia online
– poţi accesa resurse online pe care le poţi prelucra şi redistribui
În ce măsură, însă, a evoluat şi responsabilitatea individuală în privinţa unei corecte informări (acurateţe şi bune intenţii)?
Există conştienţa faptului că scriitura are şi valenţe morale?
Şi în ce măsură există conştienţa faptului că aceeaşi scriitură poate (de)forma?
Demersul meu, pe acest blog, este de a informa corect, adică de a scrie ceea ce ştiu şi cred, să fiu onest cu viitorii mei cititori şi să circumscriu actul scrisului valorilor morale şi spirituale.
Dumnezeu şi cititorii mei să vegheze la aceasta!
