Arhiva pentru categoria: Editorial

Isus Hristos – şi El răstignit

Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.
1 Corinthians 2:2

Oamenii discută multe subiecte. Probabil că românul neaoş excelează la discuţiile despre politică, vreme, fotbal…
Fotbalul şi politica sunt pentru „bărbaţi”. Aici trebuie să-ţi impui punctele de vedere cu orice preţ. Nu ai voie să dai nici un pas înapoi.
Discuţiile despre vreme sunt cele de „scăpare”, când nu mai ai nici un alt subiect comun, sau când nu vrei să rişti tensionarea atmosferei prin păreri contradictorii (un fel de corectitudine politică).
Mamele au şi ele un subiect inepuizabil: copiii lor.
„Vai dragă, să-l fi văzut pe puiul meu…”
Rar se ajunge la contradicţii aici, doar că e un pseudodialog. Fiecare mamă discută de puiul ei, care, nu-i aşa, e cel mai grozav.

Şi creştinii au subiecte specifice. 

 

Adele sau Lady Gaga?

Premiile Grammy au fost acordate.
Am publicat şi câştigătorii la categoriile Gospel/Contemporary Christian.
Kirk Franklin, Laura Story şi Chris Tomlin erau şi favoriţii mei.
Dar privind la mainstream, nu mă pot abţine să nu îmi exprim satisfacţia pentru faptul că cineva poate câştiga făcând doar muzică bună.
Adele a câştigat la toate cele şase categorii la care a fost nominalizată.
Lady Gaga a plecat acasă fără nici un trofeu.
Cred că sunt perioade când oamenii obosesc de prea multe excentricităţi, atât în mesaj, cât şi în forma de exprimare.
Adele face muzică bună, cu mesaje calde, fără artificii.
Chiar dacă comparaţia pare deplasată, e o lecţie şi pentru oratorii creştini:

 

Între socializare şi izolare

Reţele de socializare spun ceva: oamenii doresc să interacţioneze mult. De aici rezultă şi numărul foarte mare de „prieteni“ pe care îi au majoritatea utilizatorilor acestor reţele.
Nu numai numărul prietenilor este un indiciu al acestei dorinţe, ci şi conţinutul materialelor expuse (gănduri, imagini, clipuri video…)
M-am întrebat adesea dacă dorinţa de socializare este motorul acestei goane după prieteni, dacă analizezi cantitatea şi mai ales conţinutul acestor materiale, unele destul de personale.
Cred că mai degrabă dorinţa de acceptare şi de semnificaţie sunt motoarele acestei frenezii.
Cu siguranţă că se poate ajunge şi la exhibiţionism în acest fel. (Dar asta e deja patologic.)

 

Dor de ţară

Anul acesta, de ziua naţională a României, nu sunt în ţară.
Cu toate acestea mi-am rezervat câteva clipe ca să mă gândesc ce reprezintă ţara aceasta pentru mine.
Ştii cel mai bine că iubeşti ţara aceasta când nu eşti acolo.
Atunci îţi dai seama ce înseamnă dorul de ţară.
La mulţi ani România, la mulţi ani românilor!
Dumnezeu să binecuvânteze ţara aceasta şi pe locuitorii ei, dar şi pe cei ce sunt în vreun fel legaţi de ea.

 

Când toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă…

Cuvinte populare: i-am zis, talk-show, blog, comentariu, chat, şuetă, taclale, taifas, vorbă, distracţie…

Cuvinte nepopulare: solitudine, tăcere, învăţabilitate, ascultare, meditaţie, concentrare…

Este fatalmente necesar ca şi creştinii să ia chipul societăţii contemporane?
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale nu înseamnă deloc şi creşterea comunicării între indivizi.
De multe ori nu înseamnă decât sporirea numărului de cuvinte vorbite sau scrise şi a zgomotului (la propriu sau la figurat).

„Comunicarea” de tip talk-show: toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.
„Comunicarea” de tip şine de cale ferată: fiecare are discursul său, fără să fie interesat de convergenţa ideilor – monoloage paralele.
„Comunicarea” de tip bazar: fiecare vorbeşte despre ceva diferit
„Comunicarea” surzilor: fiecare vorbeşte, fără să fie capabil să audă.
„Comunicarea” aroganţilor: eu am intotdeauna dreptate.
Etc.

E de-al nostru!

Am auzit aceste cuvinte şi probabil că le-aţi auzit şi voi: e de-al nostru.
Neoprotestanţii, care au o istorie mai scurtă decât denominaţiunile creştine tradiţionale, simt mai tare nevoia de a-şi revendica şi afişa personalităţile. Şi nu e nimic rău cu asta.
Iată, baptiştii au unul de-al lor de calibru greu: Charles Haddon Spurgeon.
Predicatorii îl citează ca pe o autoritate, pe drept cuvânt.
Prolificitatea sa şi conţintul predicilor sale sunt uimitoare.
Enoriaşii baptişti sunt încântaţi că cel mai vestit predicator a fost de-al lor.
Nu ştiu care ar fi reacţia lor dacă ar şti că lui Spurgeon îi plăcea să fumeze câte un trabuc.
Dar cred că ar fi de-a dreptul oripilaţi dacă ar afla că Spurgeon spunea că face lucrul acesta spre slava lui Dumnezeu:

 

Când moare un blogger

Ce se întâmplă când moare un blogger?
Ce se alege de blogul său?
Ce lasă el în urmă?
Mi-au trecut aceste idei prin minte (şi inimă) de mai multă vreme.
Ionatan Piroşca a scris ultima dată în Jurnalul scrierii iubirii în 9 Ianuarie 2010 şi ceva mai târziu a plecat la Balul iubirii.
Citând cuvintele sale, „eu n-oi seca, chiar dacă am să mor” (Al Tău Bal), pot spune că ele se aplică şi conţinutului blogului său.
A.Dama, într-un mod original, aduce în discuţie aceeaşi problemă: „Doamne, vrei să-Ți faci reclamă pe blogul meu?”
În 24 Septembrie a plecat, pe drumul fără întoarcere, Sara Frankl, ce scria Gitzen Girl.
Iată cum se caracteriza ea:
„I’m just a girl who used to write for a magazine to make a living, and now writes a blog to make a life.
Extremely blessed, well-loved and choosing joy while learning that homebound doesn’t limit your life, just your location.
I hope you find something on here that makes you smile or makes you think.
Or both.”
Blogul ei nu a fost locul unde şi-a plâns de milă, ci locul în care a mângâiat pe alţii.
Şi asta rămâne.

 

Despărţiri (necesare)

În articolul  Despărţiri (nenecesare) spuneam că sunt situaţii în viaţă când trebuie să păstrăm cu orice preţ anumite lucruri.
Tot atât de adevărat este că renunţarea face parte din logica vieţii.
Ne despărţim de perioade din viaţă, renunţăm la o casă, la locul unde am crescut, sau chiar la ţara unde am trăit.
Ne despărţim de copiii care au crescut şi îşi croiesc propria lor viaţă.
Ne despărţim de căldura părinţilor, plecând la şcoală sau întemeindu-ne propria familie.
Fiecare renunţă la ceva, în mod voluntar sau pierde ceva, chiar dacă nu ar vrea.
Câteodată doare cumplit.
Înţelept este nu cel nesimţitor, ci cel ce înţelege logica despărţirii.
În sens spiritual despărţirea de orice e vremelnic nu e o tregedie. Ba dimpotrivă.
Despărţirea de vremelnicie e calea către veşnicie.

Versuri (Lyrics):

 

Israel şi Palestina şi… bloggingul

Unul dintre subiectele fierbinţi din lumea diplomatică este intenţia palestinienilor de a solicita recunoaşterea statului Palestina de către comunitatea internaţională.
Cum era de aşteptat, lumea s-a polarizat: unii susţin această idee, iar alţii i se opun categoric.
Fiecare are dreptul să îşi susţină punctul de vedere; de dorit cu argumente.
Şi evenimentele sunt reflectate foarte ciudat: acelaşi eveniment e descris de către partizanii fiecărei poziţii în registre complet diferite.
Iată un exemplu.
Discursul lui Mahmoud Abbas, rostit la ONU, este prezentat de Pr. Mazin Qumsiyeh, pe blogul sau (via Persona), ca „strălucitor” (a brilliant speech).
Alan Elsner, în Charisma News, prezină acelaşi discurs ca „dur, distorsionat, plin de ură” (a harsh, distorted, hate-filled speech).
Sunt două lecturi diferite ale aceluiaşi discurs. (În cazul acesta există anumite circumstanţe.)
Dar e bun ca exemplu.
… şi pentru blogosferă.

Despărţiri (nenecesare)

Viaţa ne pune în situaţia de a ne confrunta cu despărţirile.
Unele sunt necesare, iar altele nu.
Partenerul de viaţă nu ar trebui abandonat niciodată.
Jurământul căsătoriei acoperă orice situaţie şi iubirea şi credinţa sunt armele pe care le avem.
Tocmai de aceea e surprinzătoare afirmaţia lui Pat Robertson că un partener bolnav de Alzheimer poate fi abandonat, pentru că e ca şi mort.
Nu sunt deloc de acord cu această poziţie.

Recomand cu căldură filmul A Vow To Cherish, film ce surprinde o situaţie similară.