E blogul meu şi fac ce vreau cu el! Aşa să fie?

Percepţia asupra blogosferei este unul dintre permanentele motive de dispută în blogosfera evanghelică.
Hai să facem o analogie cu lumea fizică.
(E doar un model de discuţie şi ca orice model îşi are limitele sale.)
Sa presupunem că blogosfera este oraşul meu, iar blogul e casa mea.
Care este raportul dintre ele?
Oraşul şi blogosfera sunt concepte.
Oraşul nu poate exista fără case şi străzi, aşa cum blogosfera nu poate exista fără bloguri, blogeri şi comentatori.
În oraş, ca şi în blogosferă, se ciocnesc doua interese, aparent divergente: dreptul la manifestare personală şi interesul public.
Strada este spaţiu public. Este locul pe care îl folosim cu toţii.
În aparenţă strada e a nimănui, însă în realitate e a tuturor, în cote indivize.
Aşa cum sunt casele şi locuitorii lor, aşa e strada.
Unii cred că pot face orice pe stradă, fie că scuipă sau aruncă hârtii şi chiştoace de ţigară, fie că înjură în gura mare. Şi asta cu certitudinea că e dreptul lor să se manifeste aşa cum doresc.
Că nu e aşa se vede din faptul că în unele ţări eşti amendat pentru fapte de acest gen.
(Istoria spune că Evul Mediu era cumplit: strada era şi loc de aruncat gunoaie.)
Sau să ne uităm la spaţiul verde din faţa casei.
Pe unele străzi vezi verdeaţă şi flori, pe altele nu.
Cei ce au flori în faţa casei, probabil că nu au aşteptat ca angajaţii primăriei să planteze acele flori, sau să răsară din senin, ci au făcut-o chiar ei.
Nu erau obligaţi, însă au înţeles altfel spaţiul public: un loc al drepturilor dar şi al responsabilităţilor.
Ne plângem de starea blogosferei evanghelice. Aşa cum spuneam, blogosfera evanghelică e doar un concept.
Blogerii evanghelici şi producţiile lor, blogurile cu articolele şi comentariile aferente, formează blogosfera evanghelică.
Nu contest faptul că o modalitate de îmbunătăţire a acesteia este de a lua atitudine împotriva lucrurilor nelalocul lor. E chiar de dorit sa exite o opinie.
Numai că acest lucru nu e de ajuns. Câteodată unor bloguri li se face chiar un serviciu dându-le prea mare atenţie.
Dar mai există încă o armă. Ceea ce “imput” altora nu poate fi scuzabil pe blogul meu. Scopul nu scuza mijloacele.
Dacă la unele bloguri de mare trafic, din alte zări, aş putea să bănuiesc că motivaţia dorinţei după audienţă este banul, datorită publicităţii, la blogurile evanghelice româneşti nu cred că e cazul.
Poate e orgoliul. Pericolul e mare pentru fiecare dintre noi.
Dorinţa de a avea cititori e legitimă, dar goana după audienţă cu orice preţ nu poate fi scuzabilă circumstanţial.
Ca atare, nu-mi pot imagina că un bloger este responsabil, dacă nu îşi defineşte un cod de conduită, ce include limite autoimpuse: ce public şi ce nu public, ce comentarii accept şi pe care le resping, ce schimb de linkuri voi accepta, etc.
Cei ce doresc audienţă cu orice preț nu vor face asta, dintr-un pragmatism ce nu ţine de valoare, ci de oportunism.
Întâlnim atitudinea asta: e blogul meu şi fac ce vreau cu el.
Aşa e, e blogul tău şi faci ce vrei cu el.
Matt Mullenweg, Evan Williams şi chiar Dumnezeu ţi-au lăsat această libertate.
Dar atunci e bine să fii onest şi să spui deschis că nu-ţi pasă de titulatura de creştin sau evanghelic.
Eu nu sunt formal evanghelic, însă în spirit sunt. Ca atare, de fiecare dată când am ispita să fac ce vreau pe blogul meu, îmi aduc aminte de faptul că am şi responsabilităţi: faţă de Dumnezeu, faţă de evanghelici, faţă de familia mea şi faţă de cititorii mei (evanghelici sau ne-evanghelici).
Altfel sunt independent , egoist şi egocentric.
Şi atunci nu sunt decât un impstor, asumându-mi incorect o anumită identitate, un fel de: „afară e vopsit gardul, înăuntru e leopardul”.
Nu mă văd proprietar de blog, ci administrator de blog, sau după un termen din Cornilescu, „ispravnic”.
Asta mă păstrează în atitudinea corectă:
– trebuie să administrez corect proprietatea LUI
– voi da socoteală de isprăvnicia mea
Într-un anumit context Pavel spune: Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? (1 Corinteni 4:7)
Nu vreau să forţez textul, însă vreau să trăiesc în acest spirit.



   

4 comentarii la E blogul meu şi fac ce vreau cu el! Aşa să fie?

  1. cella spune:

    M-am confruntat cu aceleasi intrebari ca tine si de la bun inceput mi-am autoimpus anumite reguli de publicare, de manageriere a comenatriilor, de provocare a cititorilor ….
    Voi da socoteala de orice cuvant scris sau rostit si vreau sa fiu o binecuvatare pentru oricine „paseste in casa mea”. Nu ma intereseaza topurile, nu ma fac pres si nici nu accept scandal „in casa mea”.
    Iti doresc succes si … te urmaresc;)

  2. Dem Covaci spune:

    Amin!
    Îţi mulţumesc pentru apreciere şi te mai aştept.
    Mulţumesc pentru comentarii.

  3. Ioan Alexandru T. spune:

    Mi-a placut atitudinea ta din acest articol.
    Sa administram intelept blogurile noastre.
    Te salut

%d blogeri au apreciat: