Durere şi (dez)nădejde

Începând de joi seara nimic nu mai era ca înainte.
Învăţătorul fusese prins şi dus apoi la judecăţile mai marilor.
Sentinţa era previzibilă: răstignirea.
Unde erau acele zile în care umblau cu Isus, ca într-o familie?
Era prima zi fără Isus.
Teama, durerea, frica, ruşinea, confuzia, deznădejdea, luaseră locul bucuriei de a fi cu El.
Ce va fi mai departe?
Şi nu au nici pe cine întreba.


Pentru mine, cel din sec. XXI, durerea ar trebui să rămână, ca o retrăire, aşa cum suferi împreună cu cineva foarte drag.
Nu ştiu de ce, dar mi se pare că evanghelicii prea mult accentuează doar aducerea aminte raţională.
Nu sunt avocatul celor ce poartă o cruce grea în spate, unii chiar lăsându-se crucificaţi pe ea, sau a celor ce se autoflagelează, însă îi înţeleg.
Cred că retrăirea prin credinţă ar fi termenul ce ar putea descrie o modalitate mai bună de a-mi aduce aminte.
Şi de ce nu ar fi aşa, din moment ce mântuirea vine tocmai prin identificarea, prin credinţă, cu moartea şi învierea Lui, aşa cum ispăşirea are loc prin substituirea Lui, El plătind în locul meu.
Durere da, însă nu deznădejde.
El e viu în vecii vecilor şi asta aduce o nădejde neclintită.
Prin învierea Lui am biruinţă asupra păcatului şi certitudinea vieţii veşnice.



   
%d blogeri au apreciat: