Dreptul de a te pronunţa

Dreptul de a te pronunţa asupra unei speţe se câştigă greu, iar asupra altora niciodată.
Nu ajunge să te informezi şi/sau documentezi asupra acelei probleme. Nu este suficient nici măcar să citezi pasaje din Scriptură.
Trebuie să ai autoritatea câştigată şi validată de Dumnezeu. 
Un mod de a căpăta această autoritate este chiar experienţa ta personală.
Te trece Dumnezeu prin experienţe dureroase şi astfel capeţi aceea ungere de a spune ceva cu greutate.
Cine poate vorbi mai cu autoritate de pierdere şi suferinţă decât Iov?
Cine poate vorbi mai apăsat despre lepădare şi durerea acesteia, decât Petru?
Cine poate avea impact mai mare atunci când vorbeşte despre pocăinţa de păcate, decât cel căruia i se topeau oasele după ce a păcătuit?
Şi cine poate vorbi despre a-L iubi pe Dumnezeu mai mult decât orice, decât cel ce a fost gata să-şi sacrifice singurul fiu, şi acela primit la bătrâneţe?

Nu e nici o nedreptate aici. Este decizia lui Dumnezeu de a da această autoritate oricui crede El de cuviinţă.
Unii capătă autoritatea de a vorbi despre suferinţă şi atitudinea în faţa ei, pentru că trupul lor trece prin aşa ceva şi ei sunt biruitori în duh.
Alţii îndură cu demnitate sărăcia, şi nu numai că nu se plâng, dar atitudinea lor îi încurajează şi pe alţii.
Şi cine poate mângâia mai bine pe cineva care şi-a pierdut pe cineva drag, decât cel ce a experimentat această despărţire şi L-a binecuvântat pe Dumnezeu chiar şi atunci.
Şi Domnul Isus nu face exccepţie în acest sens.
Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15)

Ce e de făcut atunci?
O atitudine onestă a unui creştin, fie El preot sau predicator, este de a avea smerenia de a nu aborda subiecte ce îi sunt „străine”, sau măcar de a a avea onestitatea de a spune că vorbeşte despre ele „din cărţi”.
Iată o atitudine onestă a unui om, nimeni altul decât C.S. Lewis, în Mere Christianity (Esenţialul Creştinismului).

De când am fost infanterist în primul război mondial, mi-au displăcut oamenii care dintr-o poziţie sigură, îi îndemnau pe cei din linia întâi.
Ca urmare, am o reticenţă în a spune prea multe despre ispitele la care eu nu am fost supus.
Cred că nici un om nu este ispitit de fiecare păcat.
De aceea impulsul oamenilor de a juca jocuri de noroc a fost lăsat în afara lucrării mele.
Prin urmare, nu mă simt calificat pentru a da sfaturi despre jocurile de noroc, care sunt admisibile şi care nu: nici măcar dacă există jocuri de noroc admisibile nu ştiu.

Nu cunosc nici o autoritate blogeristică, de sorginte evanghelică, ce s-ar putea pronunţa asupra oricărui lucru.
Cu toate acestea se mai întâmplă.
Admir însă blogerii care sunt înţelepţi ca CS Lewis (!).



   
%d blogeri au apreciat: